Conflictele noastre interioare

conflicte interioare

Acest articol este un rezumat al lucrării ”Conflictele noastre interioare” de Karen Horney. În text sunt acele fragmente care mi-au rămas pe retină la momentul lecturării, care corespund actualului nivel de înțelegere, de experiență și trăiri lăuntrice. Vă recomand cu drag să citiți și recitiți această lucrare și să faceți concluziile dumneavoastră.  

Caracterul chinuitor al conflictelor

Așa cum ciocnirile dintre noi înșine și mediul nostru sunt o banalitate, la fel conflictele noastre interioare sunt parte integrată a vieții umane. Nu există nevrotic care să nu aibă conflicte. Genul, anvergura și intensitatea conflictelor sunt în mare măsură determinate de civilizația în care trăim. Într-o civilizație stabilă și legată de tradiții cadrul de posibile conflicte individuale este mai strâmt, dar nici aici ele nu lipsesc. O loialitatea poate să interfereze cu alta, dorințele personale se pot opune obligațiilor față de grup. Într-o civilizație care se află în tranziție, cazul în care valori extrem de contradictorii și moduri divergente de viață coabitează, alegerile pe care le are de făcut individul sunt multiple și dificile, deci și cadrul de posibile conflicte este mai larg.

Deoarece adesea conflictele au de a face cu convingerile, credințele sau valorile morale, recunoașterea lor presupune că ne-am dezvolta propriul sistem de valori. De exemplu un bărbat angajat în căsătorie se îndrăgostește de o altă femeie este realmente angajat într-un conflict; dacă nu a reușit să-și stabilească propriile sale convingeri privind sensul căsătoriei, pur și simplu se va lăsa să plutească în voia minimei rezistențe în loc să facă față conflictului și să ia o decizie într-un fel sau altul.

Chiar dacă recunoaștem un conflict ca atare trebuie să fim capabili să renunțăm la unul dintre cele două deznodăminte contradictorii. Mai ales atunci când conflictele sunt axate pe probleme esențiale ale viații, este foarte dificil să le faci față și să le rezolvi.

Dificultățile rezolvării unui conflict sunt mai mari atunci când o persoană este nevrotică. Nevroza, e necesar să o spunem, este o chestiune de grad, iar când vorbesc de ”un nevrotic” întotdeauna înțeleg ”o persoană în măsura în care este nevrotică” . Admițând o linie de demarcație indistinctă, deosebirea dintre conflictele normale și cele nevrotice constă în disparitatea dintre concluziile conflictuale care este mult mai mică la persoana normală decât la cea nevrotică. Conflictul normal privește o alegere reală dintre două posibilități, amândouă considerate dezirabile, sau se referă la convingeri deopotrivă de prețuite de persoana care face alegerea. De aceea are posibilitatea să ajungă la o alegere realizabilă, chiar dacă îi vine greu să o ia și cere un sacrificiu. Persoana nevrotică, însă, înghițită de prăpastia conflictului, nu este liberă să aleagă. Ea este împinsă de forțe la fel de constrictive, din direcții opuse, fără a dori să pornească pe vreo una dintre ele. De acea decizia, în sensul uzual al termenului, este imposibilă.

Aceste caracteristici ne fac să înțelegem caracterul chinuitor al conflictelor nevrotice. Nu numai că ele sunt greu de recunoscut și duc persoana la disperare, dar și o forță dezagregantă de care avem toate motivele să ne temem.

Conflictul fundamental

Credința că există un conflict fundamental în personalitatea umană este veche și joacă un rol proeminent în diferite religii și filosofii. Puterile luminii și ale întunericului, ale binelui și ale răului, Dumnezeu și diavolul sunt doar unele moduri în care acesta și-a găsit expresia.

În psihologia modernă, Freud a înaintat ipoteza impulsului fundamental, este acela dintre impulsurile noastre instinctuale, cu oarba lor incitare la satisfacere, și mediul prohibitiv – familia și societate, interiorizat la o vârstă timpurie și apare ca un supra-eu prohibitiv.

Opoziția dintre impulsiile egocentrice primitive și conștiința nostră prohibitivă este sursa fundamentală a multiplelor noastre conflicte. Însă, deși acest conflict este major, este totuși secundar în originea conflictului fundamental. Nu cred că orice conflict între dorințe și temeri poate explica măsura în care un nevrotic este interior divizat , având drept rezultat ruinarea reală a vieții individului.

Conflictele în nevroză au un rol mult mai mare decât se admite îndeobște, fiindcă ele sunt esențialmente inconștiente, dar mai ales pentru că nevroticul neagă cu îndârjire existența lor.

*Conflictul privește incapacitatea individului de ași dori ceva din totă inima, deoarece dorințele sale autentice sunt divizate, adică merg în direcții opuse.

Orice simptom semnalează mai mult sau mai puțin un conflict subiacent, ceea ce înseamnă că orice simptom, este mai mult sau mai puțin consecința directă a conflictului. Conflictele nerezolvate produc anxietate, depresie, indecizie, inepție, izolare, etc

Cel de al doilea semnal care ne arată că avem de a face cu conflictele este inconsecvența. De exemplu un bărbat era absolut convins că procesul adopta era greșit și i s-a făcut o nedreptate dar nu a mișcat nici un deget ca să protesteze. Chiar dacă inconsecvența nevroticului este evidentă și pentru un observator necalificat, nu și pentru nevrotic. De exemplu o mamă hipergrijulie față de copii ei, uită frecvent de ziua lor de naștere. Sau o persoană foarte generoasă cu alții este foarte zgârcită în privința celor mai mici cheltuieli pentru ea însuși.

Inconsecvența ne permite adesea să facem presupuneri cu privire la natura conflictului subiacent spre deosebire de simptom. De exemplu o persoană cu depresie dezvăluie doar faptul că aceasta este doar victima unei dileme pe când o mamă devotată care uită de zilele de naștere ale copiilor săi ne îndreptățește să credem că este mai devotată idealului ei de a fi o bună mamă, mai putem admite că idealul ei ar putea intra în conflict cu tendința sadică de-și a frustra copii.

Abordând problema din perspectivă genetică ne întoarcem la ceea ce am numit anxietate fundamentală – sentimentul unui copil de a fi izolat și lipsit de ajutor într-o lume potențial ostilă. O gamă largă de factori din mediu, de obicei o combinație de factori obstructivi pot produce această insecuritate la copil. Hărțuit de condiții perturbatoare, copilul tatonează căile de a se menține pe linia de plutire, de a face față acestei lumi amenințătoare astfel dezvoltând nu doar strategii ad-hoc ci și trăsături de caracter durabile, pe care le-am numit ”tendințe nevrotice”. Privind panoramic aceste trăsături vom observa cum se cristalizează trei direcții principale: copilul se mișcă ”înspre oameni” (toward people), ”contra lor” (toward them) sau se poate ”îndepărta de ei” (away from them).

Înspre oameni (trebuința de afecțiune umană)– el acceptă propria-i neputință și, în pofida înstrăinării și temerilor, caută să câștige afecțiunea celorlați și să se bizuie pe ei. Atitudinea predominantă: neputință.

Împotriva oamenilor (agresivitatea față de semeni) – acceptă să ia drept reală ostilitatea din jurul său și decide, conștient sau inconștient să lupte. Atitudinea predominantă: ostilitate.

Îndepărtarea de oameni (fuga de oameni) – nu dorește nici să aparțină grupului, nici să lupte cu el, ci să se țină deoparte. Simte că nu are nimic cu ei, că ei nu-l înțeleg. Își construiește o lume a sa, cu natura, cu păpușile, cu cărțile, cu visurile sale. Atitudinea predominantă: izolare.

Din punct de vedere al omului normal aceste atitudini fundamentale (neputință, ostilitate, izolare), nu există motive ca să se excludă reciproc, ele pot fi complementare, alcătuind un tot armonios. În nevroză, însă, există mai multe cauze pentru care aceste atitudini sunt ireconciliabile. Nevroticul nu este flexibil; ele este impulsionat din interior să se conformeze, să lupte, să stea retras, indiferent dacă actul său este adecvat într-o circumstanță dată, el intrând în panică dacă se comportă altfel.

Un alt factor care amplifică în mod considerabil conflictul, este că atitudinile nu rămân restrânse doar la domeniul relațiilor umane, ci cuprind treptat întreaga personalitate, așa cum o tumoare malignă cuprinde întregul țesut organic.

Trebuința de afecțiune umană

Grupul I, tipul docil, manifestă toate trăsăturile care se încadrează în ”trebuința de afecțiune umană”. El manifestă o marcată trebuință de afecțiune, de aprobare și o trebuință specială de ”partener”, adică de prieten, iubit, soț sau soție, ”care să împlinească toate speranțele de viață și să-și asume reponsabilitatea pentru bine și rău, manipularea cu succes a acestuia devenind sarcina predominantă”. Aceste trebuințe sunt compulsive, în mod nediscriminativ și generează anxietate sau depresie în caz de frustrare. Ele se centrează în jurul dorinței de intimitate umană, al dorinței de ”apartenență”.

Dacă în cursul psihanalizării, pacientului îi este dezvăluit caracterul compulsiv al acestor trebuințe, probabil el va afirma că aceste dorințe sunt absolut ”naturale” și, desigur, în acest caz el se situează pe o poziție ușor de apărat. Pacientul greșește atunci când susține că întreaga sa căutare frenetică a afecțiunii și a aprobării este autentică, pe când în realitate, partea autentică este puternic umbrită de insațiabilul său impuls de a se simți în siguranță.

El încearcă să trăiască pe măsura așteptărilor celorlalți sau a ceea ce crede el a fi așteptările lor. Devine altruist, gata de autosacrificiu, nepretențios, cu excepția nemărginitei sale dorințe de afecțiune. Devine ascultător, hiperpoliticos – în limitele care îi sunt posibile -, hiperaprobator, hiperrecunoscător și generos. Este orb în fața faptului că, în străfundul inimii sale, nu prea are mare grijă de ceilalți și tinde să-i considere ipocriți și hrăpăreți.

O altă atitudine caracteristică față de sine este dată de sentimentul că el este slab și neajutorat, sentimentul ”bietul de mine”. Dacă este acceptat cu propriile sale resurse se simte pierdut ca un vas lipsit de ancore, c o cenușăreasă vitregă.

Tendința de a subestima – fiind accentuat sentimentul de inferioritate. Chiar și atunci când este calrificat, chiar și atunci când este sigur, tendința sa este să-și subestimeze nu numai propriile-i calități, talente și capacități, ci și posesiunile materiale.

Ce de a treia trăsătură tipică este tendința de a se evalua pe sine, după ceea ce gândesc ceilalți despre el. Orice critică, respingere sau neglijare este un pericol terifiant, iar el poate face cel mai deplorabil efort de a recâștiga bunăvoința persoanei care astfel l-a amenințat. Faptul că întoarce și celălalt obraz nu este cauzat de vreun misterios impuls masochist, ci este doar un mod ilogic de a proceda, pe baza permiselor sale interioare. Acestea sunt elementele ce implică trebuința nevrotică de afecțiune umană.

Cele mai multe dintr caracteristicile tipului docil au motivație dublă.

Trebuie, de asemenea, să ne îndreptăm atenția asupra rolului jucat de iubire și sex la tipul docil. Adesea iubirea îi apare acestuia drept singurul scop pentru care merită să lupți și să trăiești, viața fără iubire i se pare, anostă, inutilă, deșartă. Având în vedere tendințele sale compulsive contradictorii, aceasta este singura cale pe care pot fi realizate toate trebuințele sale nevrotice.

Agresivitatea față de semeni

Pentru el viața este o luptă a tuturor împotriva tuturor. La acest tip totul este axat pe a fi, a deveni sau cel puțin pentru a părea tare și inflexibil.

Trebuința s-a primară este una de control supra celorlalți. El preferă să fie puterea din umbra tronului. Se poate recurge la intelect, ceea ce implică credința că totul poate fi condus prin raționament sau previziune. Concomitent, tipul agresiv simte nevoia să exceleze, să aibă succes, prestigiu, indiferent de formă.

El nu știe să suporte o pierdere și dorește incontestabil victoria. Este gata să-i acuze pe ceilalți, așa cum tipul docil este gata să-și asume vina. A recunoaște o eroare atunci când nu este absolut necesar i se pare o impardonabilă manifestare de slăbiciune, dacă nu de curată prostie.

Își dezvoltă un simț acut al realismului, deoarece într-o civilizație competitivă atribute ca acestea sunt mult mai obișnuite decât decență autentică. În realitate, desigur, el este la fel de unilateral ca tipul docil. O altă fațetă a realismului său este accentul pus pe planificare şi previziune. El are grijă să-și calculeze propriile-i șanse, forțele adversarilor și posibilele capcane.

Deși lasă impresia că este absorbit de muncă, pentru el munca nu este decât un mijloc ce duce la scop, nu o iubește și nu găsește nici o plăcere reală în muncă.

Tipul agresiv are aerul unui individ extrem de neinhibat. În realitate nu are mai puține inhibiții decât tipul docil. Inhibițiile se manifestă în special în sfera emoțională și se referă la capacitatea de prietenie, dragoste, afecțiune, înțelegere simpatetică, bucurie dezinteresată.

Tabla sa de valori este construită prin prisma filosofiei junglei. Sentimentul său despre sine este că e puternic, onest şi realist, ceea ce e adevărat din puntul său de vedere, de vreme ce pentru el cruzimea este tărie, lipsa de considerație pentru ceilalți este onestitate, iar urmărirea nemiloasă a propriilor scopuri este realism.

Docilul se îndreaptă, oricât de nevrotic spre idealuri umane, agresivul spre filosofia junglei şi ambele modele nu sunt voluntar alese, fiecare este compulsiv şi inflexibil. Nu există cale de mijloc pe care ei să se poată întâlni. Efortul de a elimina una dintre garniturile de atitudini și valori va instala cealaltă atitudine. Jung pornind de la conceptul de asimetrie spune că în terapia pacientul trebuie ajutat să accepte latura opusă. Se pune întrebarea: cum este posibil lucrul acesta? Pacientul nu o poate accepta, ci o poate recunoaște. Două elemente indezirabile puse laolaltă nu fac un întreg dezirabil, după cum nici două elemente incompatibile nu pot să facă o entitate armonioasă. (Karen se referea în acest ultim aliniat la terapie).

Fuga de oameni

Cea de a treia fațetă a conflictului fundamental este trebuința de izolare ”fuga de oameni”.

Dorința de solitudine plină de semn, nu este nicidecum nevrotică; dimpotrivă, cei mai mulți nevrotici se retrag din propriile lor profunzimi interioare, iar o incapacitate de solitudine constructivă este ea însăși un semn de nevroză. Numai dacă există o tensiune intolerabilă asociată cu prezența oamenilor, iar solitudinea devine, esențialmente, un mijloc de evitare a acestei tensiuni putem vorbi de o nevroză.

O altă caracteristică (particularitate a izolării) este înstrăinarea de sine, adică o paralizare față de experiența emoțională, incertitudine cu privire la ce ești, ce iubești, urăști, dorești, speri, te temi, te ofensezi, crezi. Poate că modul cel mai bun de ai descrie ar fi să spunem că au aceeași atitudine de „martor” față de ei însuși, cum o au față de viață în general. De aceea pot fi excelenți observatori ai proceselor care se petrec în interiorul lor.

Crucială este trebuința lor interioară de a pune o distanța emoțională întrei ei însuși şi ceilalți – hotărârea lor conștientă sau mai puțin conștientă de a nu se lăsa implicați emoțional în relații cu ceilalți, în dragoste, luptă, cooperare sau competiție. Caracterul compulsiv se manifestă în reacția de anxietate în cazul în care lumea se amestecă în treburile lor.

Printre cele mai frapante este trebuința de autonomie. Expresia cea mai categorică este inventivitatea, ca la Robinson Crusoe: el trebuie să fie inventiv ca să trăiască. Un mod mai precar de ași menține autonomia este acela de a-și restrânge, conștient sau inconștient trebuințele. Este înclinat să-și restrângă până şi alimentația, băutura şi tabieturile, menținându-le la o proporție care să nu-i ceară să cheltuiască prea mult timp şi energie pentru câștigarea banilor cu care să le plătească. Îndură cu amărăciune boala, considerând-o o umilință, deoarece îl silește să depindă de ceilalți.

O altă trebuință accentuată este cea de singurătate. Orice întrebare cu privire la viața personală îl poate șoca; el tinde să se ascundă sub un val de discreție. Un pacient mi-a spus odată că la vârsta de 45 de ani încă mai era iritat de prezența lui Dumnezeu, exact ca în copilărie, când mama sa i-a spus că Dumnezeu putea privi prin jaluzele și-l putea vedea cum își roade unghiile.

Autonomia şi singurătatea servesc amândouă cea mai importantă trebuința a sa, trebuința de independență totală. El însuși consideră independența sa de o valoare absolută. Ca şi întregul fenomen de izolare, din care face parte, independența sa are o orientare negativă; ea este axată pe a nu fi influențat, constrâns, legat, obligat. Ca orice trebuință nevrotică, trebuința de independență este compulsivă şi nediscriminativă şi se manifestă printr-o hipersensibilitate față de tot ce seamănă cu constricția, influența sau obligația. Gradul de extensibilitate ar fi un bun mijloc de măsurare a intensității izolării. Ceea ce este simțit ca fiind constrângător variază de la individ la individ (ex: cravata, gulerul de la cămașa, tunel, obstrucție a privirii, pantofii, cingătorile), sensibilitatea în această direcție nu este deplină explicație a claustrofobiei, dar este, în orice caz, baza sa.

Faptul că alte persoane așteaptă de la el să facă anumite lucruri îl face dificil și rebel, indiferent dacă asemenea așteptări sunt realmente exprimate sau sunt doar niște presupuneri. Îi repugnă să se conformeze regulilor de comportament sau tablelor de valori tradiționale. În aparență se va conforma, ca să evite neînțelegerea, dar în sinea sa respinge cu îndărătnicie toate regulile şi standardele tradiționale.

Există tendința principală de ași suprima orice sentiment, ba chiar de ai nega existența. Respingerea afectivității ține esențialmente de sentimentele față de ceilalți oameni şi se aplică atât la iubire, cât şi la ură. La o distanță securizantă de semeni, ei pot degaja şi exprima o mulțime de sentimente, indirecte sau conectate cu relațiile umane (ex. artiștii singuratici). Aceasta ne permite interpretarea că negarea inițială a întregii afectivități a fost necesară realizării izolării lor. O altă cauză merge mai departe de sfera relațiilor umane este şi dorința de autonomie discutată de noi mai sus – maxima lui Peer Gyunt rămâne valabilă „Fii îndeajuns ție însuți”. Cu cât mai înfrânate sunt emoțiile, cu atât mai probabil accentul va fi pus pe inteligență. Ca şi cum singur raționamentul ar putea vindeca toate tulburările lumii.

Cu condiția ca distanță emoțională să fie suficient de garantată, el poate fi capabil de relații efemere, relații în care apare şi dispare. De relății sexuale, sporadice, care sunt pentru el o punte spre ceilalți. Îl vor bucura dacă sunt tranzitorii şi nu-i stânjenesc viața.

Va invoca adesea pericolul sugestiei în psihanaliză, deși în cazul său, în comparație cu orice alt tip, există prea puțin pericol în acest sens, el fiind pe deplin înarmat contra „influenției”. El tinde să respingă orbește, deși pe ocolite şi politicos, tot ceea ce nu se potrivește cu propriile sale idei despre sine însuși şi viață în general. Dacă însinguratul este silit să aibă contacte strânse cu ceilalți, el poate foarte repede să degradeze sau, folosind termenul popular, poate avea o epuizare nervoasă. Dacă în condițiile psihanalizării, izolarea începe a se măcina, pacientul nu numai că devine confuz angoasat, ci exprimă direct şi indirect temeri definite, precum teama de ași pierde unicitatea, teama de a fi expus constrângerii şi exploatării din partea unor persoane agresive, dar și o a treia teamă, aceea de a înnebuni, care poate fi atât de puternică încât pacientul să dorească o asigurare categorică împotriva unei astfel de posibilități. În acest context a înnebuni exprimă teama de scindare, adesea vizibilă în vise şi asociații. La baza „rezistenței” speciale în terapie a însinguratului stă o logică simplă şi perfectă. El dorește să se confeseze psihanalistului sau să ia cunoștință de sine ca ființă umană.

Imaginea idealizată

Nu avem nevoie de confirmarea calităților de care suntem siguri, dar vom fi extrem de susceptibili dacă cele false sunt puse în discuție.

Imaginea idealizată ar putea fi numită Eul fictiv sau iluzoriu, dar înseamnă să vedem doar o jumătate de adevăr. Este o creație imaginară întrețesută şi determinată de factori cât se poate de realiști. De obicei conțin urme ale idealurilor autentice ale individului. În timp ce realizările grandioase sunt iluzorii, potenţialităţile subiacente sunt adesea reale.

Examinând retrospectiv biografia multor pacienți, suntem determinați să credem că stabilirea acesteia a fot adesea literalmente salvatoare, de unde rezistența pe deplin justificată sau cel puțin logică a pacientului când imaginea este atacată. El se poate considera îndreptățit să formuleze tot felul de cerințe şi revendicări, în baza pretinsei sale superiorități. Dacă permite ca aceasta să fie subminată, el este amenințat de perspectiva confruntării cu toate slăbiciunile sale, fără nici un drept de revindecări speciale, o figură relativ neglijabilă sau chiar demnă de disprețuit în proprii săi ochi.

El este dependent de confirmarea permanentă din partea celorlalți, sub formă de aprobare, admirație, lingușire, fără ca vreuna dintre acestea să-i dea totuși mai mult decât o vremelnică reasigurare. Probabil că răul cel mai mare este înstrăinarea de sine. Nu putem suprima sau elimina părți esențiale din noi fără a ne înstrăina din noi înșine. Individul devine uituc cu privire la ceea ce simte, iubește, respinge, crede realmente, pe scurt cu privire la ceea ce el este în realitate. Spre a ne explica o asemenea stare este necesar să înțelegem că un val de irealitate înfășoară lumea interioară, extinzându-se în afară. Un pacient a rezumat întreaga situație, spunând: „dacă nu ar sta în locul realității, ar fi cât se poate de bine”.

Individul nu poate învăța din greșelile sale deoarece nu le poate vedea. Uneori el poate trece prin perioade de alternare între o extremă şi alta. De exemplu, poate să încerce un timp să fie supraomenește de „bun” şi, găsind inconfortabilă această ipostază, să pivoteze la polul opus al răzvrătirii violente contra unor asemenea standarde.

El poate abandona imaginea idealizată numai dacă trebuințele care au creat-o scad considerabil.

Exteriorizarea conflictelor

Exteriorizarea – tendința de a trăi procesele interioare ca și cum ele ar avea loc în afara cuiva, şi de regulă prezentarea acestor factori externi în așa fel încât să pară responsabili de dificultățile individului.

Eul real și cel idealizat ating un punct în care tensiunile devin insuportabile el nu mai poate recurge la nimic din interiorul său. Singurul lucru care i-a mai rămas este să alerge cu totul afară din sine însuși şi să privească totul ca şi cum s-ar petrece înafară. Unele dintre fenomenele de acest fel sunt denumite cu termenul de proiecție. Exteriorizarea însă este un fenomen mai cuprinzător; transferul de responsabilitate este numai o parte din aceasta. Nu numai defectele, ci şi sentimentele, în mare măsură, sunt trăite în ceilalți.

Un alt produs al exteriorizării este senzația chinuitoare de vid și lipsă de adâncime. Această senzație nu este nici localizată cum se cuvine – în loc de vidul emoțional ca atare, individul trăiește un gol în stomac și cată să-l înlăture printr-o alimentație compulsivă.

Cu cât mai radicală este exteriorizarea, cu atât nevroticul devine mai fantomatic şi predispus să plutească. De obicei lucrul acesta își găsește expresia în autodispreț, furie împotriva eului propriu și senzația de constrângere, toate acestea fiind nu doar extrem de dureroase, ci atacând, în diferite moduri, capacitatea individului de a trăi.

Exteriorizarea autodisprețului poate lua forma disprețuirii celorlați, fie a sentimentului că ceilalți îl privesc cu dispreț, de sus. Autodisprețul trăit într-o formă exteriorizată are valoare subiectivă bine definită. A se simți total disprețuit distruge orice falsă încredere în sine a nevroticului şi îl duce în pragul prăbușirii. Este destul de dureros să fii disprețuit de ceilalți, dar există întotdeauna speranța că le poți schimba atitudinea, dar când te disprețuiești tu însuți, toate acestea sunt zadarnice. Nu există Curte de apel.

Nu vom înțelege furia față de sine a nevroticului sau dimensiunile pe care aceasta le presupune, dacă nu ne vom aminti cât de importantă este pentru el menținerea iluziei că el este imaginea idealizată. Furia față de sine este exteriorizată în trei moduri principale:

  • Iritabilitate în general sau mânie bine determinată în ceea ce privește defectele celorlalți, pe care individul le detestă la el însuși (soția care este furioasă pe nehotărârea soțului ei, de fapt condamnă propria nehotărâre);

  • Frica permanentă, conștientă sau nu, ca nu cumva defectele intolerabile pentru el însuși să-i înfurie pe ceilalți;

  • Al treilea mod de exteriorizare a furiei este focalizat pe tulburări somatice. furia împotriva propriului Eu nerecunoscută, generează o puternică tensiune nervoasă materializată în dureri de cap, maladii intestinale, oboseală, etc. Este edificator faptul că toate aceste simptome dispar imediat ce furia a fost conștientizată.

Tertipurile puterii, așa cum apar ele în jocurile dintre grupurile politice şi profesionale, pot servi drept un alt exemplu. Frecvent asemenea intrigi sunt motivate de intenția conștientă de al slăbi pe rival şi de a-ți întări propria poziție. Aceasta i-ar permite orice intrigă şi manipulare presupusă de asemenea atacuri fără ași discredita imaginea idealizată, oferindu-i totodată posibilitatea de a-și transfera pe un altul furia şi disprețul față de sine.

Nevroticul tinde să-și asume responsabilitatea când nu trebuie şi refuză să și-o asume când ar trebui să o facă. Face referire la experiențele din copilărie (sunt sensibili la constrângeri, pentru că am avut o mamă autoritară, simt umilințe în de te miri ce, pentru că în copilării am îndurat umilințe, sunt răzbunător din cauza nedreptății îndurate când eram copil, etc) spre a se reasigura pe el însuși că realmente nu putea evita anumite metehne, dar în același timp simte că ar fi trebuit să iasă din acele nenorociri din copilărie nevătămat. Vorbește de împrejurările grele în care trăiește şi se opune analizei contribuției sale la aceasta.

Este interesat de problemele sale, în cazul cel mai bun, pentru plăcerea intelectuală sau artritică pe care i-o produc.

Demersuri auxiliare pentru instalarea unei armonii artificiale

Nevroticul se orientează spre unul din numeroasele procedee inconștiente, în a căror clasificare intră așa-zisele ”pete oarbe”, compartimentarea, raționalizarea, autocontrolul excesiv, corectitudinea arbitrară, evazivitatea şi cinismul.

Discrepanța dintre comportamentul real al nevroticului şi imaginea sa idealizată poate fi atât de flagrant, încât ne putem mira cum de el însuși nu o poate vedea. Departe de aceasta nevroticul este capabil să ignore o contradicție care îi sare în ochi – pată oarbă. Ex: un pacient care avea toate caracteristicile tipului docil, însuși se socotea asemeni lui Hristos, mi-a spus cu totul accidental că, la reuniunile personalului, adesea își ”împușcă” colegii unul după altul cu un mic pocnet din deget. Acele omoruri imaginare erau în acel timp inconștiente , dar problema care se pune aici este că ”împușcătura”, pe care el o califica drept joc, nu-i perturba câtuși de puțin imaginea hristică.

Tendința de autocontrol excesiv poate fi atât de puternică încât să se numere printre tendințele nevrotice inițiale. Funcția sa este să servească drept stăvilar împotriva torentului de emoții contradictorii. Indivizii care exercită un asemenea control nu-și vor permite să fie duși de valul entuziasmului, al excitației sexuale, autocompătimirii sau mâniei. Ceea ce trece cu vederea este natura compulsivă a controlului său. El nu se poate opri să nu-l exercite în modul cel mai rigid şi intră în panică dacă, dintr-un motiv oarecare, autocontrolul nu funcționează. Panica poate lua forma fricii de nebunie, ceea ce arată clar că funcția controlului este să respingă pericolul scindării, al dezagregării.

Corectitudinea arbitrarăare dubla funcție, de eliminarea îndoielii din interior şi a influenției dinafară. Îndoiala şi indecizia sunt concomitențe invariabile ale conflictelor nerezolvate şi pot căpăta destulă intensitate încât să paralizeze orice acțiune. Mai mult se implică şi îndoieli asupra noastră înșine, asupra drepturilor noastre, asupra valorii noastre. Din observațiile făcute de mine o combinație de tendințe agresive şi de izolare este solul cel mai fertil pentru dezvoltarea corectitudini rigide. Într-un sistem guvernat de astfel de rațiuni, emoțiile sunt trădători din interior şi trebuie ținute în frâu de către un control continuu. Este obișnuită pacea, dar aceasta este pacea mormântului. Cum şi era de așteptat, asemenea indivizi detestă ideea de psihanaliză, deoarece aceasta tulbură tabloul bine pus la punct.

Evazivitatea – pacienții înclinați spre acest mod de defensă nu-i poți fixa în vreo afirmație; ei neagă să o fi spus sau te asigură că i-ai înțeles greșit (defensa camilion). Au o uimitoare capacitate de ”încețoșare” a problemelor. Aceeași confuzie predomină şi în viața lor. Sunt ranchiunoși la un moment dat, înțelegători în momentul următor; uneori sunt hiperpoliticoşi, alteori lipsiți de considerație față de ceilalți; autoritari în unele privințe, autoestompaţi în altele. Tânjesc după un partener dominator numai pentru al transforma într-o ”rogojină de șters picioarele”, apoi se întorc la atitudinea precedentă. După ce îl tratează rău pe cineva, sunt copleșiți de remușcare, caută să îndrepte răul făcut, apoi se simt prostănaci şi revin la abuzuri. Nimic nu este la ei cu totul real. Psihanalistul se poate simți confuz şi descurajat, negăsind nici un material cu care să lucreze.

Cinismul – negarea şi ridiculizarea valorilor morale. Funcția sa invariabilă este negarea existenței valorilor morale, prin aceasta eliberându-l pe nevrotic de necesitatea de a clarifica ce crede el cu adevărat. Cinismul poate fi conștientizat, în cazul în care devine un principiu în tradiția machiavelică, fiind aparat ca atare. Tot ceea ce intră în calcul este aparența. Poți face tot ce-ți place atâta timp cât nu ești prins cu mâţa-n sac. Oricine nu este esențialmente stupid este ipocrit. Pacientul cinic poate fi la fel de sensibil la utilizarea de către psihanalist a termenului morală, indiferent de context, cum erau pacienții de pe vremea lui Freud la auzul termenului sex.

Dar cinismul poate rămâne și inconștient, ascuns sub vorbe goale ale ideologiilor dominante. Pacientul se poate implica în mod inconștient în contradicții, (de exemplu) fiind sigur că el crede în onestitate şi decență, deși este invidios pe oricine își permite manevre în asemenea lucruri. În terapie este important ca pacientul să-și conștientizeze pe deplin cinismul la timpul potrivit și să fie ajutat să-l înțeleagă. Poate fi, de asemenea, necesar să i se explice de ce este atât de dorit ca el să-și stabilească propria tablă de valori.

Mecanismele de apărare susnumite se constituie în jurul nucleului conflictului fundamental.

Urmează: În următoarele capitole veți afla răspuns nu doar la întrebarea: ”Ce-l poate mâna pe un individ pe o cale atât de dificilă și de încărcată de costuri pentru sine însuși?” Ci şi la întrebarea: ”Este forța motrică a întregului proces pur și simplu teama de puterea dezagregată a conflictului fundamental?”

CONSEŢINŢE ALE CONFLICTELOR NEREZOLVATE

Angoase

Experiența l-a învățat pe nevrotic că poate fi scos din fire din te miri ce, că se înfurie, se exaltă, se deprimă, obosește, se inhibă când anticipează sau dorește lucrul acesta cel mai puțin. Structura de protecție, cu toată rigiditatea sa, este extrem de fragilă şi generează ea însuși temeri. Una dintre aceasta este teama că îi va fi tulburat echilibrul. Totalitatea unor asemenea trăiri îi dă sentimentul incertitudinii, un sentiment pe care nu se poate baza. Este ca şi cum ar patina pe gheața subțire a unui lac. Instabilitatea sa se exprimă în mers sau în postură, sau în lipsa de îndemânare în orice refacere a echilibrului fizic. Cea mai vie expresie a acestei temeri este teama de nebunie. Când aceasta este prezentă în mod vizibil îl poate determina pe individ să caute asistență psihiatrică. Teama de nebunie nu este totuși de interpretat ca un indiciu că individul poate realmente înnebuni. De obicei ea este efemeră şi poate apărea în condiții de depresie acută.

Am discutat despre neliniștea profundă pe care o poate trăi un individ însingurat care este silit să-și părăsească adăpostul pentru a intra în strânsă proximitate cu ceilalți, când, de exemplu, trebuie să meargă la armată sau să trăiască la niște rude. Această groază poate fi şi ea privită ca teama de nebunie şi, în acest caz, pot avea loc realmente episoade psihotice. În cura psihanalitică, o asemenea teamă apare atunci când pacientul, care a izbutit cu mare trudă să-și creeze o armonie artificială, recunoaște deodată că este dezbinat. Frica de nebunie este cel mai adesea condiționată de furia inconștientă şi este expresia cea mai stridentă a temerii de pierdere a echilibrului. Poate fi provocată de orice schimbare intervenită în rutina zilnică. Când furia inconștientă este exteriorizată individului îi poate fi frică de taifun-uri, fantome, spărgători, șerpi, etc, adică de orice forță potențial distructivă dinafara sa. Amenințarea la adresa stabilității poate fi factorul care îi face pe pacienți să aibă rețineri în a se lăsa psihanalizați. Orice psihanalist este obligat să determine instabilități temporare şi nu poate să-i dea pacientului asigurarea pe care o dorește acesta. Ceea ce poate face psihanalistul este să meargă la rădăcina unor astfel de probleme şi să-i explice pacientului de ce se teme el cu adevărat.

Teama de demascare – sursa acestea se află în multiplele duplicități care au dus la dezvoltarea şi consolidarea structurii înseși. Teama de demascare poate să apară ca segment vag de a fi o cacialma, fie legată de o însușire particulară, slab asociată cu ceea ce realmente îl neliniștește pe individ. Teama de a fi o cacialma este întotdeauna legată de un factor obiectiv, dar nu acela la care se gândește persoana în cauză. Simptomatic, expresia sa extremă este roșirea sau teama de a roși. Dat fiind faptul că este vorba de o prefăcătorie inconștientă şi teama pacientului de a fi demascat. Teama de demascare poate fi provocată de orice situație – care pentru nevrotic – înseamnă supunere la un test. Se includ aici intrarea într-o nouă slujbă, dobândirea de noi prieteni, mutarea într-o scoală nouă, examenele, întrunirile sociale sau orice fel de performanță care îl poate scoate în evidență, chiar dacă nu este vorba decât de a lua parte la o discuție.

O consecință a unui asemenea sentiment este timiditatea, în special în orice situație nouă. O altă consecință este prudența în fața faptului de a fi iubit şi apreciat. Va gândi conștient sau inconștient: ”Ei mă iubesc acum, dar dacă m-ar cunoaște cu adevărat, altele ar fi sentimentele lor”.

Vom înțelege teama de demascare atunci când vom avea răspunsul la următoarele întrebări: ce este o persoană care se teme să fie dezmințită? De ce are a se teme în cazul că ar fi demascată? Dacă la prima întrebare am şi dat răspunsul, pentru a răspunde la a doua trebui să mai adăugăm şi alte temeri care emană din structura de protecție: teama de a fi disprețuit, teama de umilire şi teama de ridicol. În timp ce lipsa de soliditate a structurii este responsabilă de teama de stricare a echilibrului, iar neo-necesitatea inconștientă generează teama de demascare, teama de umilire provine dintr-o stimă de sine ultragiată. În consecință centrul de greutate ajunge să se afle mai mult în ceilalți decât în el însuși.

O condensare a tuturor temerilor de mai sus este teama de a schimba ceva la sine. Pacientul reacționează la ideea schimbării prin una din cele două atitudini extreme: fie lasă ca întregul subiect să plutească într-o nebuloasă, având sentimentul că schimbarea se va produce printr-un fel de miracol, într-un viitor nesigur, fie încearcă să se schimbe prea rapid şi cu prea puțină înțelegere.

În spatele fricii de schimbare stau presimțiri privind schimbarea în mai rău: pierderea imaginii idealizate, transformarea în Eul neacceptat, într-o făptură de rând sau într-o carapace golită în urma travaliului psihanalitic; groaza de necunoscut, de renunțare la stratagemele sigure şi la satisfacția de până atunci, îndeosebi la vânătoare de fantome aducătoare de soluții; în final teama de a fi incapabil de schimbare.

Sărăcirea personalității

A trăi în condițiile unor conflicte nerezolvate implică, în primul rând, o devastatoare risipă de energii umane, prilejuită nu numai de conflictele însele, ci şi de tentativele lăuntrice de a le îndepărta. Când un individ este fundamental divizat, el nu-și poate niciodată investi din toată inima energiile în ceva, ci dorește întotdeauna să urmărească două sau mai multe scopuri incompatibile. Acesta înseamnă că fie el îşi va dispersa energiile, fie își va zădărnici în mod activ scopurile. O relevanță mai generală are zădărnicirea unui singur obiectiv atunci când motivațiile incompatibile se blochează reciproc.

Uneori nevroticii arată o curioasă unicitate de scop: bărbații care pot sacrifica orice, inclusiv propria lor demnitate pe altarul ambiției; femeile care nu doresc nimic altceva de la viață decât să fie iubite; părinții care se pot devota în întregime copiilor lor.

Asemenea persoane lasă impresia sincerității, dar după cum am văzut, urmăresc în realitate un miraj care pare să ofere o soluție conflictelor lor. Aparent sinceritatea este una a disperării mai degrabă decât una a integrării.

Risipa sau greșita canalizare a energiilor poate avea drept origini trei tulburări majore, toate fiind simptomatice pentru conflictele nerezolvate.

Șovăiala – o decizie care trebuie luată şi este irevocabilă se dovedește a fi un adevărat chin şi îl poate expune pe individ panicii şi istovirii. Pornind de la alegerea de a merge la cinema sau a asculta o emisiune radio, de a divorța sau nu până ai fi imposibil de luat decizii asupra carierei sau a face un pas în carieră.

Ineficiența – rezultată din incapacitatea individului de a desfășura efortul maxim, din cauza contracurenților interiori. Este ca şi cum ar conduce un automobil folosind frânele. Poate cheltui ore întregi, de exemplu, ca să scrie o simplă dare de seamă sau pentru a-și însuși un procedeu mecanic simplu. Se poate că el să se revolte în mod inconștient față de ceea ce simte a fi constrângere; se poate să fie condus de impulsul de a desăvârși orice detaliu, cât de mic, să fie furios pe el însuși că nu se achită în mod onorabil de sarcină la prima încercare. Din punct de vedere subiectiv aceasta înseamnă a munci sub tensiune.

Tensiunea interioară – ca şi ineficiența nu este prezentă numai în muncă ci este vădit şi în relațiile cu oamenii. De exemplu, individul dorește să fie prietenos dar consideră că aceasta însemnă a te vârî în sufletul cuiva; dorește să ceară, dar simte că ar vrea să comande; va fi lipsit de cordialitate dacă dorește să se afirme, etc. În ceea ce privește oboseala care rezultă de aici, ei fac responsabili alți factori: constituția slabă, supra-munca, lipsa de somn.

Inerția – pacienții care suferă de aceasta se acuză ei însuși de trândăvie, dar în realitate nu pot fi leneși şi să se bucure de lucrul acesta. Ei au o aversiune conștientă față de orice fel de efort, raționalizând că este ”suficient că ei au ideile” şi că alţii au grijă de ”detalii” ca treaba să fie făcută. Experiența îndelungată a unor eforturi tensionate şi lipsite de satisfacții îl cufundă pe nevrotic într-o mare apatie, deşi uneori intervin perioade de activitate înfrigurată. Dintre factorii care contribuie la aceasta nominalizăm imaginea idealizată şi tendințele sadice.

Aşa cum în cazul energiilor divizate, conflictele nevrotice conduc la pierderea sincerității morale sau, cu alte cuvinte la deteriorarea integrității morale. O asemenea deteriorare este cauzată de pozițiile contradictorii asumate, de categorii de valori morale incompatibile. Nevroticul nu-şi ia în serios idealurile, el nu are putere de obligație pentru viață sa.

Un factor evident îl constituie simularea inconștientă. Precum simularea iubirii – într-o formă mai agresivă, se poate referi la dorința de exploatarea a partenerului, la dobândirea prin el a succesului, prestigiului şi puterii. Poate exprima trebuința de a cuceri pe cineva şi a triumfa deasupra-i, trebuința de admirație şi, astfel, asigurarea afirmării propriei imagini idealizate. Am rămas cu impresia că iubirea se transformă în dispreț, ură şi indiferență. Dar iubirea nu se convertește atât de ușor. Simularea bunătății, a altruismului, simpatiei – este caracteristică tipului docil. Simularea interesului şi cunoașterii – este cea mai vizibilă la alienații de propriile lor emoții şi care cred că viața poate fi dominată doar intelectual. Simularea onestității şi a corectitudinii – este mai vizibilă la tipul agresiv. Lipsa lui de prejudecăți obișnuite poate fi un protest orb şi negativ împotriva valorilor tradiționale. Capacitatea sa de a spune NU poate fi nu tărie, ci dorința de ai frustra pe ceilalți. Simularea suferinței – tendința de a exagera sau dramatiza orice durere sau mâhnire. El își poate falsifica actele şi poate crede că suferă, pe când în realitate este plin de furie.

Aroganța inconștientă. Reprezintă arogarea de către cineva a unor calități imaginare sau posedate într-o mai mică măsură decât se pretinde, precum şi clamarea inconștientă, pe această bază, a dreptului de a fi exigent şi trufaș față de ceilalți. Orice aroganță nevrotică este inconștientă prin faptul că pacientul nu-și dă seama de falsa revendicare. Deosebirea se face între aroganța evidentă şi cea ascunsă, în măsura de agresiune admisibilă mai mult decât între aroganța inconștientă şi conștientă. Pacientul nu este dispus să creadă sau să audă că vreo mărginire i s-ar putea aplica, mai ales în cazul unui pacient cu o aroganță latentă. Acesta mai degrabă s-ar mustra fără milă că a pierdut din vedere ceva, decât să admită că ”cunoașterea noastră este fragmentară”. Cel mai sigur simptom al aroganței latente contradicția vizibilă dintre autoînvinuire, cu atitudinea sa conciliantă, şi iritarea sa interioară față de orice critică sau neglijare venită dinafară. Critica adresată celorlalți poate fi, de asemenea, nu mai puțin sarcastică, deși ceea ce apare la suprafață poate fi o autoeclipsantă admirație., în secret el așteaptă aceeași perfecțiune şi de la ceilalți.

Incapacitatea de a adopta o poziție hotărâtă și nesiguranța. Un nevrotic poate fi făcut ușor să oscileze, fiindcă rareori poate lua poziții în baza trebuințelor lui emoționale. Orice dificultate poate transforma entuziasmul lor în apatie. Nevroticul evită în mod inconștient oscilarea vădită, fără a lua primul rând la hotărâre, ”stând la cotitură” lasă deschisă orice alternativă. Este năzuința geniului de a fi cinstit. El poate raționaliza o asemenea atitudine, subliniind complicațiile reale ale situației, ori poate fi determinat de o ”nepărtinire” compulsivă. Ei pot avea o aversiune atât de mare față de dispute sau față de angajarea personală, încât nici pe plan mental să nu poată adopta o poziție clară, ci să o lase încurcată să înregistreze binele şi răul, valabilul şi nevalabilul, fără a ajunge la vreo concluzie proprie.

Atitudinea nevroticului față de responsabilitate poate fi confuză, fiindcă termenul ca atare are o diversitate de implicații. Responsabilitatea poate însemna a se simți răspunzători de propriile acțiuni, în măsura în care îi afectează pe ceilalți, dar poate fi şi un eufemism (Cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens.) în dominarea celorlalți. A-și asuma responsabilitatea ar însemna să fie absolut conștient de lucrurile pe care ține atât de mult să le ascundă. Speră să ajungă la independență prin excluderea sfidătoare a oricărei îndatoriri.

Un ultim factor poate fi definit drept incapacitate intelectuală de a gândi prin prisma cauzei şi a efectului. De obicei lasă impresia că este capabil din naștere, să gândească doar prin prisma de greșeală şi pedeapsă. Nevroticul se poate simți ca un inculpat pus mereu sub acuzare şi de aceea se află mereu în defensivă. În realitate, este vorba de o exteriorizare a proceselor intrapsihice.

Dacă decizia sau acțiunea sa conduc la tulburare, el trebuie să falsifice starea de fapt şi să atribuie altcuiva consecințele nefaste. Nu există, crede el, nimic care să nu poată fi făcut cel mai bine de către el însuși. El nu dorește ca cineva să se simtă sau să devină important. El este şi îndatoritor şi simte trebuința de a fi supraomenește de bun. CA rezultat al conflictelor sale nerezolvate el are toate simptomele pe care le-am descris: inerție, somnolență, indecizie, temporizare şi, în consecință, nu-și poate organiza timpul.

Pentru a nu recunoaște că problemele şi suferința sa își au originea în dificultățile interioare, nevroticul recurge la una din cele trei strategii: exteriorizarea; aplică atitudinea conform căreia el fiind cu nimic vinovat, este inechitabil să i se întâmple vreo nenorocire; şi refuză să recunoască relația cauză – efect.

Disperarea

Disperarea este produsul final al conflictelor nerezolvate, care își are rădăcina în lipsa de speranță de a fi vreodată sincer şi nedivizat.

Nevroticul poate fi fericit şi să se bucure de lucrurile pe care le găsește în armonie cu sine, dar fericirea lui depinde de prea multe condiții a să fie un caz frecvent. Nevroticul așteaptă o lume mai bună în urma unor schimbări exterioare, în mod inevitabil el şi nevroza lui sunt aceleași în orice situație nou. Asta se întâmplă deoarece centrul lui de greutate se află înafara lui, în ceilalți.

Chiar şi atunci când sentimentul de disperare este inconștient, existența şi intensitatea sa pot fi deduse din diferite simptome. Preocuparea privind prevederea sau prorocirea viitorului este, de asemenea, un semn al disperării. Mulți nevrotici prevăd în general răul, rareori binele. Dificultăți minore pot determina o reacție profundă de disperare. Apariția bruscă a obsesiei morții sau a ideii de sinucidere, demonstrează o disperare profundă chiar dacă individul arată aparent optimist. Ei pot avea o stare de depresie cronică, care poate fi atât de bine mascată, ei funcționând destul de bine. Ei pot fi glumeți, senini, dar le poate lua ore întregi sculatul de dimineață, reîntărea în angrenajul vieții. Viața este o atât de constantă povară, încât ei abia de o simt ca atare şi nu se plâng de lucrul acesta.

Pacientul disperat nu va fi dispus să facă nici cel mai mic sacrificiu, să sufere cea mai mică neplăcere, să-și asume cel mai neînsemnat risc. El nu vede nici un motiv să facă sacrificii atâta timp cât nu așteaptă nimic bun de la ele. Dar individul poate fi atât de paralizat de disperarea sa, încât dificultățile moderate să i se pară obstacole insurmontabile.

Problema disperării este adesea confuză pentru psihanalist, încât şi pe el îl poate dispera – ceea ce est simțit de pacient că de fapt psihanalistul l-a abandonat, este valabil şi înafara relației terapeutice. Trebuie de înțeles că disperarea pacientului este pe deplin justificată e încurcăturile sale nevrotice. Psihanalistul trebuie să înțeleagă şi să-i comunice explicit pacientului că situația sa este disperată numai în măsura în care statu-quo-ul persistă şi este ca imuabil. Disperarea pacientului constituie un obstacol în cura oricărei nevroze severe – nimită de Freud rezistență. Are nevoie de energii constructive – imboldul către libertatea interioară – ca să facă față durerii maturizării. Psihanalistul nu-l pote târî pe pacient în acest proces; pacientul însuși trebuie să dorească să meargă.

Tendințe sadice

Simplul act de a lovi pe cineva nu este în sine semn de tendință sadică. Ostilitatea față de ceilalți poate fi pur reactivă. este greu de făcut distincția între legitima apărare şi tendință sadică. Un individ sadic, în înțelesul meu, este un individ a cărui atitudini față de ceilalți sunt predominant sadice. Poate dori să-i înrobească pe ceilalți (în special victima), care trebuie să fie sclavul supraomului, o creatură nu numai lipsită de sentimente, de dorințe sau inițiativă, ci care totodată nu are nici o pretenție față de stăpân. Această tendință poate lua forma modelării sau educării victimei – care poate avea, în cel mai bun caz, şi unele aspecte constructive în relați părinți – copii sau profesor – elevi. Uneori aceste aspecte prevalează în relațiile sexuale, în special dacă partenerul sadic este mai în vârstă. În mod frecvent, deși nu invariabil, stăpânul manifestă o gelozie posesivă şi face uz de ea ca un mijloc de tortură. Specific acestui fel de relații sadice – a avea influință asupra victimei este de un mai mare interes decât propria viață (poate renunța la carieră, plăceri sau avantajul întâlnirii altor persoane decât să-i primită partenerului vreo manifestare de independență). El poate satisface unele dintre trebuințele partenerului dar nu mai mult decât să-l mențină la nivelul de subzistență minim. Dependență mutuală care rezultă dintro astfel de situație trezește resentimente nu doar în cel înrobit, ci şi în înrobitor. Dacă trebuința de izolare a acestuia din urmă este pronunțată, el are resentimente puternice la adresa partenerului, care îl costă atâta preocupare şi energie. Neînțelegând că el a creat aceste legături producătoare de „crampe”, îi va reproșa partenerului faptul de a fi acaparator şi că se agață de el ca scaiul de oaie. Îi va reproșa că este prea dependent de l, în timp ce el însuși a făcut totul ca să-l subjuge pe partener.

Nu toate aspirațiile sadice țintesc la înrobire. Unii sadici își află satisfacția în a se juca cu emoțiile celuilalt (ex. seducătorul). Nu este afectat de suferința victimei, ceea ce contează este trăirea triumfului de a stoarce ce este mai bun în ceilalți. Partenerul este expus la cerințe şi exigențe tot mai mari, fiind culpabilizat sau umilit dacă nu le poate da curs (chestiuni materiale, trebuințe sexuale sau chiar ajutor la stabilirea unei cariere). Sadicul cere respect, devotament exclusiv şi toleranță nemărginită. Trebuința de a suge, ca un vampir, vitalitatea emoțională a partenerului este o regulă total inconștientă – având la bază tendință de a exploata, care devine şi mai clară dacă înțelegem că există o tendință simultană de a-i frustra pe ceilalți. La fel de semnificativă este tendința de a-i defăima şi umili pe ceilalți. Este extraordinar de ager în a descoperi şi da în vileag neajunsurile şi punctele slabe ale celorlalți – cunoaște intuitiv zonele vulnerabile ale acestora.

Dacă vreuna dintre aceste impulsii este frustrată sau rolurile se inversează, sadicul se simte el însuși dominat, exploatat sau disprețuit, putând avea accese de furie aproape nebunească.

Supoziția că tendințele sadice sunt expresia unor impulsii sexuale pervertite nu are, de fapt, nici o bază. Este adevărat că ele se pot exprima în comportamentul sexual. Precum este adevărat că multe acte sadice sunt săvârșite cu o anumită doză de excitație sau, cum am spus de multe ori, cu o patimă mistuitoare, dar nu fac o excepție de la regula generală. Tendințele sadice sexuale sunt relativ rare. Din punct de vedere, cele două senzații, de fior sadic şi de abandon sexual, sunt de o natură total diferită. Tendințele sadice specifice sunt mai complicate şi au surse mai complexe. Deci care sunt factorii care explică presistenţa şi elaborare cruzimii? Deseori se înaintează ipoteza care se agață de un singur aspect al sadismului – sexualitatea într-un caz şi cruzimea în altul. Fromm subliniază că sadicul nu dorește să distrugă pe acel de care el însuși se atașează, dar, pentru că nu-și poate trăi propria viață, se vede nevoit să uzeze de partener ca de o existență simbolică. Abordând problema din acest unghi, recunoaștem că nimeni nu dezvoltă tendințe sadice dacă nu are un profund sentiment de inutilitate referitor la propria-i viață (Idiotul lui Dostoevski nu le poate ierta fericirea dacă el nu poate fi fericit şi liber). La sadic tendința de a frustra şi zdrobi pe ceilalți este profund inconștiență. Scopul este la fel de sinistru ca al profesorului: să împartă celorlalți suferința sa. O altă modalitate este strategia „strugurilor acri” – punerea accentului pe latura dureroasă pentru ași dovedi sie însuși că nu are nimic de pierdut. Orice este rău în viața celorlalți, în caracterul lor sau în posibilele lor motivații va căpăta proporții în spiritul său.

Pizma înverșunată, tendința de a denigra şi nemulțumirea care rezultă explică întro măsură unele tendințe sadice. Dar nu vom putea determina amploarea puterii sale distructive, aroganța şi ipocrizia până nu vom examina ce înseamnă disperarea în relația cu sine însuși.

Sadicul se simte dincolo de mântuire şi dincolo de iertare. Disperarea sa devine tot mai adâncă şi el manifestă nepăsarea unui om care nu mai are nimic de pierdut, este forțat de impulsurile sale interioare să-și exteriorizeze autodispreţul, să-i blameze, să-i mustre, să-i umilească pe ceilalți. Ai lovi pe ceilalți este o chestiune de autoconservare. Deci, pentru el, este imperativ să-i defăimeze pe ceilalți (de fapt se distruge pe el însuși, se defăimează pe el însuși). Făcându-i pe ceilalți mizerabili, el caută să-și aline propria mizerie. Corectitudinea sa îl oprește să vadă propria-i contribuție la dificultățile întâmpinate, el trebuie să simtă că este acel maltratat şi victimizat –pentru că nu poate vedea asta îi face pe ceilalți responsabili de aceasta. Degradându-i pe ceilalți el nu numai își alină intolerabilul autodispreţ, ci în același timp îi acordă un sentiment de superioritate, dobândind un stimulator simțământ de putere asupra lor. Din când în când poate avea accese de silă de sine. Deposedat de puterea sa de ai face pe ceilalți să slujească trebuințele emoționale, se vede pe sine ca pe o creatură neajutorată şi demnă de compătimire.

A fi sadic înseamnă a trăi în mod agresiv şi în cea mai mare parte distructiv, prin mijlocirea altor persoane. Nu trebuie să uităm că sadismul este stadiul ultim al unei nevroze severe.

Factorii precum autodispreţul şi anxietatea sunt responsabili în mare parte pentru reprimarea impulsurilor sadice. Paralizia sa afectivă este un factor ce estompează rezultatul, până când aceasta nu se risipește el nu poate trăi emoțional ceea ce face. Tipul docil, spre exemplu, îşi va înrobi partenerul sub pretextul inconștient al iubirii. Tipul agresiv își exprimă tendințele sadice nedeghizat. Însinguratul va fi extrem de discret în exprimarea tendințelor sadice.

Impulsiile sadice sunt mult mai profund refulate, generând ceea ce s-ar putea numi sadism invertit. ex: înrobirea celorlalți înseamnă a fi incapabil de a da vreun ordin sau se va abține de la orice agresiune sau ostilitate. Un bun observator va nota doar că persoana în cauză are dureri de cap, indispoziție stomacală sau orice alt simptom, ori de câte ori lucrurile nu evoluează pe placul acestuia. El este înspăimântat de impulsiile sale de a exploata, dar se disprețuiește pe sine pentru timiditate, în loc de ai frustra pe ceilalți el va fi hipergrijuliu să nu-i înșele. Chiar când ceilalți abuzează în mod grosolan de el, el nu va arăta decât „înțelegere”. În loc să se răzvrătească împotriva opresorului va începe să-l iubească. Trebuința de afecțiune devine atât de disperată, încât este dispus să plătească orice preț, numai să nu fie lăsat singur (tipul docil). El tinde să fie pretențios şi sfios. Trebuie să joace în permanență un rol care este contrarul impulsurilor lui sadice. El are impresia că este „masochist”, anume că se complace în a se simți victimizat. Pentru că termenul şi conceptul de masochism este înșelător îl preferăm pe cel de invertit sadic care fiind inhibat în afirmarea de sine va fi pregătit pentru maltratare. Dar mai mult pentru că este iritat de propria-i slăbiciune este atras de sadicii manifeşti şi îi urmează, devenind o victimă voluntară. Ceea ce i se oferă este oportunitatea de a trăi prin ceilalți propriile-i impulsuri sadice, fără a trebui să facă față sadismului propriu. 

Concluzia dragii mei sa o lecturați de sine stătător. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s